Pentru a te apropia de Dumnezeu nu e nevoie să faci nici un pas. Găseşte-L în tine însuţi!
***
Două sînt cele ce-l apropie pe ascet de Dumnezeu: meditaţia şi rugăciunea. Pentru noi, cei ce trăim între semeni, una singură: dragostea. De aceea ne este cu atît mai uşor să-L cunoaştem.

Cînd apostolul zicea că ne vedem ca într-o oglindă, se referea la imaginea distorsionată. Acum oglinda redă imaginea cu acurateţe, tehnologia poate chiar să îmbunătăţească imaginea. Chipul perfect e năzuinţa multora, iar propaganda chipului a luat proporţii de neimaginat. Ce mare e minciuna! Cu cît înaintăm în lumina cunoaşterii, cu atît mai mult ne minţim pe noi înşine.

În lumea tehnologiei nu mai sînt ascunzişuri. Totul se vede ca în palmă. Intimitatea nu mai are sens. De aceea totul se rezumă la introvertirea imaginii proprii. Persona, chipul arătat celorlalţi, se transformă în persona interioară. E ceea ce ne descoperim nouă înşine. Revoluţia nu mai are sens social, e revoluţia propriei fiinţe, lupta pentru ascunderea identităţii de sine. Celorlaţi e deja relevată.

Sensul adevărului devine sensul ascunderii acestuia. Utopia, realitate.

Cine vede linia orizontului ca pe o capcana nu are dreptul la nazuinte. Privirea acestuia se opreste frinata de neputinta transcenderii. Capcana e propria intelegere.
Pentru cel ce tinteste dincolo de inchistarea fiintei ochii, fiind chiar inchisi, deslusesc cararea picioarelor.
Daca trupul ar fi inchisoare eterna, sufletul ar transpira prin porii iluminarii si ar contempla de sus neputinta. Pentru o constiinta vie, viata e singura intelegere. Existenta fara viata e lipsa de sens, de aceea viata primeaza materiei, de aceea Cuvintul e inaintea luminii.
Precum energia pentru materie, asa e Cuvintul pentru viata.

Atît de aproape de Dumnezeu, încît simţi respiraţia îngerilor. Sau bătăile aripilor acestora. De aceea îngerii nu au inimă, bătăile ei ar fi motivul aeraţiei.

În lumea de dincolo mergem cu tarele acestei lumi. Cîtă încărcătură! Groapa de gunoi a Paradisului hrăneşte Infernul.

Dacă pierderea vieţii e cîştigarea altei vieţi, cum s-ar sinucide îngerii!

În Paradis se aplică alte legi. Acolo nu e gravitaţie. Altfel, îngerii şi sfinţii ar fi absorbiţi în Dumnezeu. Şi ar necesita o noua creaţie.

Cuvîntul Domnului nu are nevoie de amplificare. Timpanele sînt prea fragile la glasul blînd al ameninţării.

Sînt năpustiit de sentimente. Şi mă trec încet, asemeni ideilor, dispărînd odată cu ele. Se termină viaţa, moartea începe, iar aceasta nu se mai termină.
E lungă moartea, asemeni eternităţii şi numai credinţa o mai poate birui. Dar sentimentele mele, contradictorii, atît de departe s-au trecut de credinţă. Şi stau disperînd, în noaptea ce m-a cuprins, panicat de propria neputinţă.
Mi-aş deschide cutia cunoştinţelor pentru a găsi acolo virtuţi. Iubirea s-a răcit, nădejdea e bătrînă şi bolnavă, iar credinţa… Nu o mai găsesc.
Hei! Unde te-ai ascuns? Acum am nevoie de tine şi tu nu eşti. Credeam cînd puteam să cred, iubeam cînd puteam să iubesc, dar acum nu mai am nici nădejdea iubirii… Doamne, dacă exişti cu adevărat redă-mi sufletul plin de sentimente alese, nu acest suflet îmbătrînit, mistuit de sine însuşi, sătul de mistere necuprinse şi înţelegînd inutilul inţelesului.
Aşa gîndeam, cînd mă trezi din reverie mirosul mielului aburind. E totuşi Paştele, e totuşi Învierea. Să ne agăţăm de viaţă, mă gîndii…
Transmit acest mesaj din dorinţa de a dezvălui taine nepătrunse decît în clipe de revelaţie. Şi am avut revelaţii, nu multe, doar clipe, însă atît de necesare înţelegerii existenţei! Încerc să le rememorez, dar se ascund parcă, nevrînd a ieşi la lumină. Prin ignoranţă nu ajungi la revelaţie, ci doar printr-o căutare continuă. Eu am căutat şi mi s-au deschis nepătrunsurile. Am bătut cu degetul căutării şi mi s-a deschis uşa eternului! Timp scurt dar atît de necesar pentru existenţa mea trecătoare. Nu vă pot arăta uşa cu degetul, ea nu e palpabilă, dar se află în fiecare fiinţă. Căutaţi-o în voi înşivă şi o veţi găsi în Universul lăuntric. Uşa e la vedere, dar ascunsă de simboluri profunde. Pentru cine le caută, ea se deschide, iar bucuria clipei de revelaţie durează toată viaţa. Căutaţi uşa şi bateţi, nu cu teamă ci cu convingere.
Sunt sigur că orice fiinţă umană, prin căutare, poate ajunge la revelaţie. E descoperirea esenţei vieţii, necesităţii acesteia. Căutarea e datoria absolută a fiecăruia, iar răsplata e mare. O putem numi mîntuire, căci ea ne dă satisfacţia existenţei. Altfel, viaţa e-n van, se trece asemenea urmelor în nisip, fără consistenţa revenirii eterne. Eu am trăit revelaţia. Cuvinte nu am să vi-o transmit în profunzime. Poate fiecare are propria revelaţie. Născuţi în alte lumi descoperim înţelesuri diferite. Dar nu înţelesurile contează ci setea de viaţă izvorîtă din ele.
De aceea vă zic: căutaţi uşa şi bateţi. Necuprinsul se va deschide şi veţi pătrunde misterul vieţii.
Călătoresc într-un spaţiu imens, nesfîrşit; văd stele, planete, apoi galaxii… Mă întreb dacă sunt materie sau doar imaginaţia unei călătorii astrale.
Noi oamenii, avem această virtute, posibilitate a unei veşnice călătorii. Nu e simplă imaginaţie ci adevărată transpunere într-o lume transcendă. Ne deplasăm, desprinzîndu-ne încet de închistarea materiei şi călătorim nestingheriţi. Ni se deschid orizonturi galactice, universale ,multiversale. Le privim şi le înţelegem în totalitatea lor, în mod revelatoriu. Atunci suntem ”cu capul în nori”, aruncaţi total în veşnicia imaginaţiei. Eu nu cred că aceasta e doar simplă făctură a creierului, manifestă din imagini anterioare haotizate. E mai mult, e o putere ce trece de imaginaţia căreia-i suntem robi.
Astfel de clipe sunt zilnic trăite de milioane de oameni. Toţi avem deschise porţile necuprinsului şi doar teama sau neîncrederea ne-ar putea reţine din marea călătorie.
Sunt însă oameni care, desprinzîndu-se de real, parcurg sfere extratelurice, stau totuşi”cu picioarele pe pămînt”. Aceştia sunt poeţii, oamenii de artă, cei ce transmit mesaje de dincolo acestei lumi, acelor prinşi în capcana nevoilor imediate ale materiei. Ei, cei consideraţi desprinşi total de realitate, au puterea de a se întoarce, în momente de maximă exaltare, pentru a pune pe hîrtie, a transmite şi naviga în continuare. Ei sunt cu picioarele pe pămînt, atenţi la acurateţea mesajelor în timp ce partea lor sensibilă călătoreşte în lumi paralele.
Creatorii de artă au o dublă putere, asemenea lui Hristos cuprind ambele lumi, transmit mesaje din eternitate spre muritori. Printre care şi ei se găsesc. De aceea poetul, artistul, este etern pe Golgota, acuzat dar şi mulţumit, rugîndu-se dar şi călătorind. Crucea le este grea, dar purtătoare de biruinţe. Asemenea lui Hristos, ei transformă lumea, îi dau sensuri înalte, o înţeleg însă şi o contemplă. Toate creaţiile Domnului sunt minunate, dar pentru noi, oamenii , puterea de a le vedea şi înţelege, de a le descoperi şi altora, este principala virtute şi datorie.
Înglodiţi în materie, unii nu văd absolutul; pierduţi în imaginaţie, unii nu transmit părţi din revelaţie. Doar ei, creatorii de arte, datori trupului şi spiritului, sînt punte absolută între aceste lumi. Mai realişti decît teluricii,mai deschişi decît abisalii, pătrund lumi noi şi le dau înţelesuri. Aceasta e marea virtute a celui ce transcende materia.
Cu fiece clipă mă apropii de neputinţă. Aceasta e de fapt trecerea, efectul timpului asupra existenţei efemere. De aş fi doar materie, gîndul m-ar îngrozi. Dar încet, îmi cresc aripi, dătătoare de alte puteri. Pătrund alte sfere ale cunoaşterii şi ale simţirii, iar neputinţa trupească se transformă în zbor spiritual. Urcuşul se face treaptă cu treaptă, şi-mi întăreşte încrederea în spiritualitatea creştină. Descoperirea de sine –ca naştere din nou-e doar un punct de plecare. Greul mîntuirii de abia începe şi lupta se dă cu sinele, cu simţurile, cu materia. De aceea cred că neputinţa ce pune treptat stăpînire pe fiinţa trupească îşi are rolul ei bine stabilit. Trebuie doar compensată cu o creştere spirituală şi iată echilibrul perfect.
Gîndirea divină, necuprinsă dar impresionantă, are astfel o justificare deplină, în noi înşine. Mă privesc, în propria evoluţie, şi înţeleg sensul profund al creaţiei.
De aceea cred că înţeleg Universul, materie acum cunoscută, are propria lui existenţă spirituală. Transformarea, îmbătrînirea acestuia, va duce ireversibil la un nou Paradis.Va triumfa spiritul, iar veşnicia vieţii spirituale este pentru mine o certitudine.
Privindu-ţi trupul, privind materia în general, poţi bănui măreţia unei concepţii Divine. Dispare atunci teama, neîncrederea şi reînvie speranţa. Încercaţi să citiţi filele acestor mistere şi veţi fi cuprinşi de nădejde, veţi găsi căi drepte pentru voi, iar călătoria nu va părea întortocheată. E chestiune de percepţie, dar mai ales de înţelegere. Eu am înţeles şi sunt om mîntuit.
Apăsat de dureri profunde, neputinţe ale unui trup obosit, încerc cu greu să-mi ridic privirea spre necuprinsuri. Mă dor astfel limitele impuse de propria-mi structură. M-aş elibera de acest trup, dar fără el nu aş mai exista. Încerc atunci să depăşesc neputinţele şi-mi dau seama de puterea sufletului. El, doar prin voinţă, porunceşte imagini desprinse din Rai, teritoriu virtual , dar atît de palpabil. Care e realitatea? Cred că cea pe care noi o voim.
Lipsiţi de limbaj, copacii îşi exprimă sentimentele brutal, fizic. Ei înţeleg doar anotimpurile, fenomenele…Îşi leapădă frunzele în semn de protest. De la noi oamenii, înţeleg doar poluarea:
Şi totuşi noi nu am dezechilibrat mediul, i-am dat doar o parte din echilibrul nostru. Ne-am adaptat mediului milioane de ani. Acum el ni se adapteză.
Oare cînd întreg Universul va palpita asemenea inimilor noastre?
Ceea ce ni se părea cîndva îndepărtat e acum atît de aproape. Cît va mai rezista spaţiul acestei lupte?
Planetele sunt asemenea nisipului mării. În curînd le vom acoperi cu tălpile noastre.
Dacă vom depăşi orice limită de viteză, ne vom trezi în locuri la care nici nu am gîndit. Acesta e paradoxul vitezei.
Deocamdată, distanţele dintre stele nu le măsurăm în parseci, ci în dorinţe iluzorii.
Şi totuşi la ce am aspira spre imensităţi, cînd încă nu am înţeles frumuseţea culorilor sau sublimul petalelor? Universul nostru, cel în care ne ducem existenţa, e tot ce ne trebuie. Restul-generaţiilor ce vor veni. Şi ele au dreptul la descoperire. Misterul rămîne veşniciei.
Diferenţa esenţială dintre lumea reală şi cea virtuală e arderea. În lumea reală totul se consumă. Doar în virtual totul se transformă. Pentru noi, oamenii, evident.Însă unicul sens al vieţii e moartea. De am străbate spaţiul sau timpul, de am pătrunde în lumi virtuale sau universuri paralele, moartea ne va ajunge din urmă. Sau poate ea se află pretutindenea. Toate căutările noastre îşi află astfel sfîrşitul. De aici teama dar şi dorinţa de a trăi.
Dorinţa nemuririi, a transcenderii, ne vine tot din moarte. Speranţa, visul, simţirea…iată de ce trebuie să-i mulţumim. Doamna umbrelor e cea care deschide orizonturi raţiunii. A fi nemuritor înseamnă a fi inert, iar noi avem nevoie de mişcare.

Începutul oricărei acţiuni personale este dorinţa.Aceasta,la rîndul ei, se bazează pe necesităţi personale, de la cele ale trupului , la cele sufleteşti.Numai o dorinţă puternică,dusă la maximum,poate naşte ideea de a făuri Imperiu.
Totul porneşte însă de la familie , apoi de la neam. Să nu fi avut noi , românii , niciodată dorinţa dusă pînă la absolut? Ideea de imperiu ne sperie şi ne-a speriat dintotdeauna.Alţii însă , au dat frîu liber dorinţelor şi iată-i , ce departe sînt înaintea nostră.Numai printr-o zbatere continuă (cu greşelile ei inerente), prin absurdizarea ideilor şi dorinţelor noastre putem trece de la etapa copilăriei sentimentale în care ne complacem. Doar prezentînd idei şi soluţii putem da celorlalţi ceea ce ne aparţine şi este util, iar uneori necesar.
Acesta este imperiul.Un imperiu al ideilor şi al exportării acestora.
Ne mîndrim cu ideile noastre,dar nu avem puterea,sau poate dorinţa,de a le prezenta neamurilor.Ne temem prea tare de eşec , de deziluzie şi atunci tăcem. Tăcerea îti poate da linişte interioară , meditaţie profundă , dar ea nu invită pe nimeni. Invitaţia este urletul naţiunii , iar nu buzele lipite , neputincioase a dezvălui dorinţa.
Orice naţie trebuie să aibă în sînge ideea şi dorinţa de imperiu.Precum animalele îşi marchează teritoriul , aşa şi noi ne-am trasat graniţe.Dar acestea nu pot opri găndurile , năzuinţele , aspiraţiile. Iar naţia cea mai puternică e cea care transcende aceste frontiere , cea care gîndeşte mai presus de spaţii si de timp. Dar , în primul rînd , cea care acţonează, cea care nu se teme de un eşec sau o deziluzie, cea care nu se complexează la dezacordul celorlalte naţii.

Nu de colonii ducem lipsă, departe de mine acest gînd. Dar în această lume a globalizmului trebuie să munceşti mult pentru a te face auzit şi a fi recunoscut. De aceea fac apel la muncă, o muncă ordonată, organizată şi cu un scop precis. Ne putem reproşa munca haotică, faptul că ne încurcăm unii pe alţii, că nu avem spirit civic şi uneori ne chiar urîm. Nu de capra vecinului e aici vorba, ci de disperarea pentru propria neputinţă.

Lipsa rezultatelor muncii ne exasperează şi ne dă sentimentul neputinţei.”Coloniile” româneşti, atît de numeroase în prezent, denumite eufemistic “diaspora”, nu ne reprezintă aşa cum ne-am dori-o. De aici lipsa de respect a străinilor faţă de noi. Luaţi ca persoane individuale, coloniştii noştri nu sînt mai răi decît ceilalţi, însă lipsa totală de colaborare, lipsa unui ţel comun, dispersează toate eforturile depuse şi duce la volatilizarea acestei mase de oameni. De aici, ies în evidenţă personajele negative, cei ce agasează cu prezenţa lor şi par în acest fel reprezentativi.

Iată dar un nou motiv de disperare, de neputinţă, de limitare pentru naţie. Nu doresc aici a da soluţii, ci doar a trage cîteva concluzii. Soluţiile, de altfel, se află la fiecare dintre noi, şi la toţi împreună. Doar educaţia, sau shimbarea acesteia, ar putea duce, în final, la un alt tip de mentalitate. E nevoie însă de o nouă generaţie, crescută printr-un efort de voinţă al actualei generaţii. De aceea, ceea ce scriu e doar un apel. Haideţi să facem ca dorinţele noastre să se transpună practic în cei ce vin după noi. Eu doar aşa văd evoluţia viitoare a României.
O altă condiţie a gândirii imperiale este demnitatea. Ne confruntăm cu o acută lipsă de demnitate, de mîndrie, în sensul pozitiv al cuvîntului. Alte neamuri, unde aristocraţia a prins rădăcini istorice, îşi caută descendenţa albastră în arborele genealogic. Nouă ne e chiar teamă să ne căutăm rădăcinile. Ne mîndrim doar cu urmaşii unor familii boiereşti, cu trecut dealtfel incert şi prea puţine legături cu neamul românesc. Iar această incertitudine îi aţîţă pe cei ce ne desconsideră şi ar dori să nu îi încurcăm cu prezenţa noastră istorică. Ne e teamă de aceea să ne afirmăm răspicat originile şi sîntem gata să acceptăm orice teorie istorică, chiar şi de un evident fals grosolan. Istoricii noştri nu ajung la puncte comune, teoriile lor, chiar bazate pe adevăr, sînt imediat atacate dacă nu au girul străinilor. Prea mult ne interesează ce vor zice ceilalţi, să nu carecumva să deranjăm jalnica fragilitate în care ne complacem. Aceasta numesc eu lipsa de demnitate, specifică unui popor aflar într-o continuă defensivă.

Eu însumi, sînt mîndru de originea mea, de părinţii mei, de străbunii mei, dar mai ales de urmaşii mei. Acesta este neamul din care fără voie, dar cu mîndrie fac parte. Să mă fi născut în altă ţară, aşa cum cu regret spun unii, e imposibil, pentru că atunci nu aş mai fi fost eu. Iar eu exist prin mine însumi. Demnitatea este poziţia falnică a locului în care te găseşti, dar nimeni nu ţi-o va recunoaşte fără să ţi-o atribui singur. Revin de aceea la fapte, la muncă şi la buzele slobode, afirmînd adevărul. Adevărul nostru, nu al celorlalţi. De altfel, doar adevărul nostu contează pentru noi.

Toate neamurile au propriul lor adevăr. Să fie sănătoase. Eu îl am pe al nostru . Şi îl afirm.