forceps

am aruncat atunci pietrele
am deschis cartea şi am citit
cuvintele se legau cum desenele pe stîncile peşterilor
am descreţit fruntea
şi fruntea mea a crescut.

dorul nu mai are aripi
ci rădăcini ale seminţelor
încolţite.

          Și avea împăratul ăsta o fată, că la soare te puteai uita, dar la dînsa ba, de urîtă ce era. Și creștea fătuca asta cît Făt-Frumos în basmele românilor, așa că după 7 ani era fată bătrînă. Acuma veneau la ea fii de împărați să o pețească, dar nici unul nu-i putea satisface pretențiile. Nimeni nu putea merge în limbă, nimeni nu avea curajul să-și bată un cui în tâmplă, nimeni nu reușea să o privească mai mult de 30 de secunde fără să leșine. Iar fata îmbătrînea dar tot nu se mărita. 

          Și dădu atunci împăratul veste în  țară  să se adune toată populația de parte bărbătească, și cine- o face hatîrul fetei, a lui să fie. Ba pe deasupra îi dădea și 75% din împărăție. 

          Era acum aglomerație la poarta împăratului, ca la caritas, ieșeau tărgile ghiftuite de morți și muribunzi, unii cu piroane-n cap, alții morți de inimă rea, și mirosea a hoit că puteai da cu farmec și nu-l mai scoteai. Noroc cu buticurile din zonă, care livrau ,,en gros” coca-cola, ariel și vel, să te speli pe gură cu el.      

          Da fata nu și nu. Ăsta-i țăran, ăsta-i cioban, ăsta-i  ciberneticiana, și nu-s buni. Vreau unul cu Oxfordul făcut zise fata, dar nici ea nu credea ce-a zis. Bine,  răspunse tata împăratul și-l aduse pe Ilie, ăla cu Oxfordul.        

          Cum îl văzu fata, se făcu verde- verde, apoi indigo-indigo, și-i sări în brațe sărutîndu-l dulce pe obraz. Penetră obrazul și-i ciupi măseaua de minte. Dar Ilie nu auzea,  nu vedea, nu simțea nimic, căci mrejele dragostei îl cuprinseră. Nu o mai putea vedea decît pe ea, moartea. Și ce frumoși erau așa, ca doi porumbei, Ilie și Cusolziana, mai,mai că-ți venea să-I tragi în poză. 

           Acuma biserica era plină că se făceau parastase pentru miile de morți; lacrimile umpleau șanțurile de scurgere a apei, și nu mai era nici un locșor pentru nuntă.    

           Dar cum mai devreme sau mai tîrziu toate se sfîrșesc, așa începu și nunta asta. Cusolziana era atît de mișcată de eveniment, că nu se mai regăsea. De două ore își tot căuta un picior, ăla de lemn, că uitase unde l-a pus. Abia într-un tîrziu, cînd găsi un șurub de15 mm în cenușa din vatră, se gîndi că piciorul ei nu mai era. Mare pagubă, parcă unul nu-i era de ajuns! 

           Ilie, resemnat era foarte calm, stătea nemișcat așa, cu capul în chiuvetă de 20 de minute, iar apa, de o tentă roșiatică, se prelingea şuvoi pe covor. 

           Biserica era goală, nunta se mutase la etajul 2 al unui hotel, iar nuntașii, atît cîți mai rămăseseră, așteptau aici  mirii, care nu mai soseau. Și se făcu noapte. Aceasta a fost prima zi. Au urmat apoi alte zile, și alte zile, zile grele, de așteptare, dar mirii nu și nu. Abia într-un tîrziu, în 24 noiembrie, își făcu apariția Cusolziana. Avea acum nu un picior, ci trei, că după ce și-a pus unul din metal, l-a găsit și pe ăla din lemn. Era după  ușă  la camera 23 a hotelului, unde a fost ascuns cu bună stiintă de unul din miile de pețitori. Și fata îl purta cu ea, în mînă, asemeni femeii cu butucul din TWUIN PIX, regretînd că nu-l are în locul celui din fier. Ce era în mintea ei, nimeni nu știa, însă știau toți ce era în burta ei. Un bebe. Ăsta era mare de tot, că i se vedea de acum figuraţia. Din afară îi dădeai 20 de kg. 

  Da bietul de el s-a născut mort. Mort de foame, că după ce a supt țîță 2 ore în șir de simțea măsa că-i suge și măduva spinării, tot nu s-a abținut să nu-i mănînce și piciorul de lemn. La care entuziasmată, Cusolziana exclamă:”lăcătuş te face mama!”          Din păcate, anul acela dădu D-zeu o secetă mare, de crăpau pietrele. Așa că micuțul muri de inaniţie. Înmormîntarea ținu 7 zile. Nu erau destui oameni pentru a-i săpa șanțul de 25/38/2473891m. 

                      Sfîrșit tragic! 

aş putea emigra doar cu un glob fermecat
care să-mi redea
oraşul fără de ceaţă.

o limonadă era lămîie stoarsă
apă şi zahăr
fără nici o lege a gramajului
şi se mirosea
pe atunci.

morala:
nu moare nota sol
cînd se dezacordează petala.

vedeam broasca vie cum şterge mucii pe luciul bălţii
cum mama broască o trage de urechi
cum tovarăşa broască disecă oameni şi adună inimile în clepsidre
zîmbeşte la trecerea prafului de inimă.