Pentru a nouăzecea iarnătemerile şi speranţele
a nouăzecea defilare

şi focuri zvîrlite spre cer.

Urlă în munţi lupii

aşteptînd drumul cel bun

cum urlau steagurile dacilor

Someşul nu e roşu

Dunărea a secat puţin

să deschidă hotarele de la sud;

rîuri de suflete se scurg spre Atlantic

rămîn mine de sare,

multă sare din lacrime

ne îndulcesc

zîmbetele copiilor.

Pentru a nouăzecea iarnă

înghiţim răbufnirile.

din somnul acesta doar visele

unele adîncind fiori

mă şterg dimineaţa pe ochi cu genunchii

privesc prin ochean tălpile

tibia, telescop astronomic

urmăresc făpturile pe care calc apăsat

să le iasă puterile.

dimineaţa totul e infinit mai mare

patul planetă, camera univers,

micile fiinţe, extratereştri ascunşi în sinapse.

 Singura rasă canină pură este lupul. Celelalte sînt
încrucişări nefericite.

Poezia se scrie la lumînare
Ea se consumă prin ardere
La fel cu sufletul poetului,
Trecînd agale spre alte lumi,
Spre sfere înalte, dincolo de înţelegere
Mistuind aerul permanenţei,
Al înţelepciunii,
Al misterului.

La fel lumînării
Poezia nu e eternă
Dar poate deschide ochii
Pentru găsirea adevărului.

Poezia se mistuie încet,
Asemeni poetului,
Asemeni lumînării,
Clipă de revelaţie
Pentru înţelegere.

De aceea poezia se scrie la lumînare,
În mod arhaic
Aproape de suflet.
Aşa s-a scris dintotdeauna
Poezia.

Se scriu foarte multe prostii. Nu mă refer la acest sait, ci în general. Poeţi, scriitori, eseişti, care cochetează cu absurdul. Nu mai avem criterii de catalogare, toate mojiciile sînt opere de artă. Revoltător, cînd subcultura ia locul culturii. Şi nu mă refer la rudimentari, cei ce digeră grotescul zilei. Mă adresez celor ce fac parte din “elita” culturii noastre. Eu pe aceştia îi acuz. De mediocritate, de îngustimea privirii şi demagogie. Pentru a fi remarcat trebuie să fii neam prost, agramat uneori, să te cobori la înţelepciunea maselor. Care se diluează la rîndul lor. Dacă poţi fi obscen în toate ale tale, vei fi remarcat. De cine oare? Doar de neaveniţii zilei, pe care tu o consideri aceeaşi.

Nu fac apologia dorinţei, nici a realului, dar răbufnesc în mine dorinţele normalităţii. Nu ştiu dacă mai există aceasta, sînt obligat însă de propriii copii ameninţaţi de incultură. E datoria exemplului personal. Pentru ei, eu sînt TATA şi totul se raportează la mine. Am o datorie şi o respect.

Femeia priveşte din fotoliu
cum mă dezbrac de toate obiceiurile
îşi întinde crema pe palme
apăsător, să-i pătrundă în piele,
arunc obiceiurile în locuri necălcate
unele devin tablouri
zgribulit, îmi acopăr cu palmele locul intim,
femeia priveşte, aşteaptă,
simte chemarea în tremurul bărbiei,
calm îmi toarnă elixir pe trup,
aştept apăsarea palmelor,
ea îmi îndepărtează uşor mîinile
mai pune cremă
şi-mi masează
inima.

femeia cu frunze de palmier
scăpă o sămînţă pe pieptul meu
vegeta într-un mod cum nu se mai văzuse
mai întîi a prins rădăcini
ce-mi crescuseră în jos prin picioare
şi mă prinseră în pămînt
încet deveneam trunchi scorţos
braţele frunze
mi-am dat seama că am ochii verzi
doar cînd privii soarele
e simplă fericirea
cînd te mulţumeşti
cu lumina.

le-am spart capetele

din obişnuinţă

de altfel erau inestetice

înşirate aşa, la ferestre

doream să le sfărîm zîmbetul

îmi place curgerea roşiatică

zilnic lovesc buzele cu bocancul

să le iau crusta

nu sînt de vină, s-au plecat

buzele au tendinţa

să se vindece.

trec zilnic pe lîngă geamurile acelea.

Revin cu un articol care e actual.
Doamna Madeleine Albright, luptă împotriva cancerului de col uterin printr-o campanie de sensibilizare asupra acestei maladii. Aflată recent în România, ea a propus, iar mai marii noşti au şi acceptat, ca toate româncele să fie vaccinate începînd de anul viitor.
Întrebările pe care eu mi le pun sînt următoarele:
- se cunosc efectele pe termen lung ale acestui vaccin?
- e posibil ca întreaga populaţie de sex feminine să aibă ulterior probleme privind fertilitatea?
- e posibil ca aceste eventuale efecte să schimbe dramatic demografia ţării în următorii ani?
- de ce se experimentează tocmai la noi şi de ce la nivel naţional?
Sînt cîteva întrebări pe care am dreptul să mi le pun şi la care specialiştii sînt obligaţi să răspundă. Nu pun la îndoială sinceritatea doamnei Albright. Nu doresc să fiu un pesimist. Dar nu cred că a trecut suficient timp de la inventarea vaccinului încît să riscăm un astfel de experiment la nivel naţional. De ce se insistă ca vîrsta la care să fie efectuat să coboare sub pubertate? Poate avea alte efecte secundare la această vîrstă?

ce ar fi dacă trecînd pe lîngă mine

ţi-aş mirosi ascunzişurile?

m-aş vedea cotrobăind prin cotloanele tale

adunînd picătură cu picătură

în tine totul e dulce şi merită stors

harnic adaug fagure peste fagure

şi inima-mi creşte - cămară

toate în tine se întîmplă

păşeşti rar, aproape mă atingi,

traversez

ce ar fi dacă?

E doar o propunere. Propun acesta ca pe un nou curent
literar. Poate vi se pare exagerat. Nu cred, de aici se pot dezvolta
o seamă de idei care să schimbe faţa actuală a literaturii
româneşti. Mojicismul nu e altceva decît tratarea cu dispreţ a
nonvalorii ridicată la rang de valoare. Spargerea acelei sfere de
cleştar în care s-au adunat spre a poza bine pseudovalorile
societăţii actuale. Pentru că de la “elită” la “manea” distanţa se
parcurge printr-o simplă închidere a pleoapelor.

În această lume virtuală sîntem doar nişte nume, aruncate parcă haotic pentru a ne ocupa lipsa, nevoia de simţire. Am devenit dependenţi de noutate, asemeni unui drog, şi nu e vorba aici de informaţie. Informaţia în sine nu e mare lucru, ci dorinţa de a o împărtăşi cu cineva. Prietenul virtual nu-ţi respiră alături de tîmplă, el nu-ţi interpretează cuvintele, le acceptă aşa cum sînt, de aceea îţi este prieten.

M-am întrebat adesea dacă ne-am întîlni faţă în faţă, dacă ar trebui să ne suportăm prezenţa fizică, toate viciile, orgoliile, exprimările şi dorinţele, toate cele ce fac umană interacţiunea, oare cîţi dintre prieteni ar rămîne prieteni cu adevărat? Ar fi asemeni unei emisiuni de televiziune în care se întîlnesc persoane necunoscute, total diferite, cu obiceiuri de-a dreptul stranii pentru celălalt.

Asta este lumea virtuală, în această lume nu trăim, aici doar ne invirtim, e asemeni lumii onirice, doar că simţurile ne sînt ascuţite şi uneori profunde. Bine aţi venit pe strada mea. Vă văd, vă aud, vă miros, dar mai ales vă simt. Temperatura ce o degajaţi mi-a încălzit locuinţa. Nu atingeţi clanţa, e doar un foc fără trup.

Muzica pentru toti. Va astept la petrecere

o scriere banală ca orice scriere

locul cărţii e sub piciorul dulapului.