Vom fi plecati la o mare petrecere. Cu peste 170 de persoane. Nu e prea emotionant pentru mine, poate chiar groaza pentru oboseala ce ma va paste a doua zi. Asa ca ma incurajez “traieste clipa”. Nu mai zic ca e un an obositor, cu o secunda mai lung. Luuunga secunda.
La multi ani! Toti blogarii sint bineveniti. Lasati un semn, pentru eternitatea zilei.

Mama, ce m-a născut
e singura vinovată
că sînt.
Numai ei pot să-i reproşez
toate necazurile,
viaţa.
De aceea ea trebuie
să sufere
împreună cu mine.
Toate durerile mele,
regretele,
toate sînt ale ei.
Vina de a trăi
îi aparţine
şi o apasă
asemeni scoarţei pămîntului.
Aceasta e închistarea
fiinţei ce naşte
fiinţe.

am un pix străveziu

să-mi notez ceea ce niciodată

nu voi citi

scriu unele peste altele

pagina rămîne albă

încărcată şi grea

iubeam cadourile tale

le aranjam în ordinea purităţii

azi mi-ai adus ochelari

de citit texte străvezii

pe pagina neagră

lacrimile mele

noroi

impudică şi suavă fiecare femeie se răsuceşte în afară şi celelalte ghemuite îşi aşteaptă vibrând rândul
undeva în mijloc neexplorată şi fierbinte
boaba groasă de sevă concentrată
…
numele meu este alice şi nimeni niciodată nu m-a însoţit la joacă
orfană de mamă
voi muri şi nu-mi va părea rău nici că nu va fi nimeni să mă plângă
ştiu că am [...]

Începutul oricărei acţiuni personale este dorinţa.Aceasta,la rîndul ei, se bazează pe necesităţi personale, de la cele ale trupului , la cele sufleteşti.Numai o dorinţă puternică,dusă la maximum,poate naşte ideea de a făuri Imperiu.
Totul porneşte însă de la familie , apoi de la neam. Să nu fi avut noi , românii , niciodată dorinţa dusă pînă la absolut? Ideea de imperiu ne sperie şi ne-a speriat dintotdeauna.Alţii însă , au dat frîu liber dorinţelor şi iată-i , ce departe sînt înaintea nostră.Numai printr-o zbatere continuă (cu greşelile ei inerente), prin absurdizarea ideilor şi dorinţelor noastre putem trece de la etapa copilăriei sentimentale în care ne complacem. Doar prezentînd idei şi soluţii putem da celorlalţi ceea ce ne aparţine şi este util, iar uneori necesar.
Acesta este imperiul.Un imperiu al ideilor şi al exportării acestora.
Ne mîndrim cu ideile noastre,dar nu avem puterea,sau poate dorinţa,de a le prezenta neamurilor.Ne temem prea tare de eşec , de deziluzie şi atunci tăcem. Tăcerea îti poate da linişte interioară , meditaţie profundă , dar ea nu invită pe nimeni. Invitaţia este urletul naţiunii , iar nu buzele lipite , neputincioase a dezvălui dorinţa.
Orice naţie trebuie să aibă în sînge ideea şi dorinţa de imperiu.Precum animalele îşi marchează teritoriul , aşa şi noi ne-am trasat graniţe.Dar acestea nu pot opri găndurile , năzuinţele , aspiraţiile. Iar naţia cea mai puternică e cea care transcende aceste frontiere , cea care gîndeşte mai presus de spaţii si de timp. Dar , în primul rînd , cea care acţonează, cea care nu se teme de un eşec sau o deziluzie, cea care nu se complexează la dezacordul celorlalte naţii.

Nu de colonii ducem lipsă, departe de mine acest gînd. Dar în această lume a globalizmului trebuie să munceşti mult pentru a te face auzit şi a fi recunoscut. De aceea fac apel la muncă, o muncă ordonată, organizată şi cu un scop precis. Ne putem reproşa munca haotică, faptul că ne încurcăm unii pe alţii, că nu avem spirit civic şi uneori ne chiar urîm. Nu de capra vecinului e aici vorba, ci de disperarea pentru propria neputinţă.

Lipsa rezultatelor muncii ne exasperează şi ne dă sentimentul neputinţei.”Coloniile” româneşti, atît de numeroase în prezent, denumite eufemistic “diaspora”, nu ne reprezintă aşa cum ne-am dori-o. De aici lipsa de respect a străinilor faţă de noi. Luaţi ca persoane individuale, coloniştii noştri nu sînt mai răi decît ceilalţi, însă lipsa totală de colaborare, lipsa unui ţel comun, dispersează toate eforturile depuse şi duce la volatilizarea acestei mase de oameni. De aici, ies în evidenţă personajele negative, cei ce agasează cu prezenţa lor şi par în acest fel reprezentativi.

Iată dar un nou motiv de disperare, de neputinţă, de limitare pentru naţie. Nu doresc aici a da soluţii, ci doar a trage cîteva concluzii. Soluţiile, de altfel, se află la fiecare dintre noi, şi la toţi împreună. Doar educaţia, sau shimbarea acesteia, ar putea duce, în final, la un alt tip de mentalitate. E nevoie însă de o nouă generaţie, crescută printr-un efort de voinţă al actualei generaţii. De aceea, ceea ce scriu e doar un apel. Haideţi să facem ca dorinţele noastre să se transpună practic în cei ce vin după noi. Eu doar aşa văd evoluţia viitoare a României.
O altă condiţie a gândirii imperiale este demnitatea. Ne confruntăm cu o acută lipsă de demnitate, de mîndrie, în sensul pozitiv al cuvîntului. Alte neamuri, unde aristocraţia a prins rădăcini istorice, îşi caută descendenţa albastră în arborele genealogic. Nouă ne e chiar teamă să ne căutăm rădăcinile. Ne mîndrim doar cu urmaşii unor familii boiereşti, cu trecut dealtfel incert şi prea puţine legături cu neamul românesc. Iar această incertitudine îi aţîţă pe cei ce ne desconsideră şi ar dori să nu îi încurcăm cu prezenţa noastră istorică. Ne e teamă de aceea să ne afirmăm răspicat originile şi sîntem gata să acceptăm orice teorie istorică, chiar şi de un evident fals grosolan. Istoricii noştri nu ajung la puncte comune, teoriile lor, chiar bazate pe adevăr, sînt imediat atacate dacă nu au girul străinilor. Prea mult ne interesează ce vor zice ceilalţi, să nu carecumva să deranjăm jalnica fragilitate în care ne complacem. Aceasta numesc eu lipsa de demnitate, specifică unui popor aflar într-o continuă defensivă.

Eu însumi, sînt mîndru de originea mea, de părinţii mei, de străbunii mei, dar mai ales de urmaşii mei. Acesta este neamul din care fără voie, dar cu mîndrie fac parte. Să mă fi născut în altă ţară, aşa cum cu regret spun unii, e imposibil, pentru că atunci nu aş mai fi fost eu. Iar eu exist prin mine însumi. Demnitatea este poziţia falnică a locului în care te găseşti, dar nimeni nu ţi-o va recunoaşte fără să ţi-o atribui singur. Revin de aceea la fapte, la muncă şi la buzele slobode, afirmînd adevărul. Adevărul nostru, nu al celorlalţi. De altfel, doar adevărul nostu contează pentru noi.

Toate neamurile au propriul lor adevăr. Să fie sănătoase. Eu îl am pe al nostru . Şi îl afirm.

am ascultat vrute şi nevrute

într-un cerc suspicios de cuvinte

lipseau nebunii şi regele

regina asorta prăjiturile în turnul

pe care nu-l urca nimeni

turnul cobora cu fiece mutare de pion

se muta printre îmbucături

nefiind cronometate partidele

toate piesele erau albe

negrele au fost scoase din joc

anii trecuţi

de aceea poveştile

semănau între ele

tîrziu am încălecat pe un cal

spre mat

sătul de remize

să numărăm zilele de la dreapta la stînga

sau de jos în sus

bilanţul anului

să-l facem în prima zi.

astfel, vom muri întîi,

apoi ne vom naşte,

nostalgia vieţii

va deveni nostalgia morţii,

eternitatea

spre minus infinit.

Ginduri bune la sfirsit de an. Parca in aceasta perioada a medidatiei, a revederii si reculegerii, ne amintim mai bine actiunile ce le-am facut in acest an. Bune sau mai putin bune, multumiri sau regrete, e timpul sa le punem in cutia trecutului, sa le alaturam celor din alti ani, pentru a inchide inca un capitol. E un capitol din ceea ce este trecerea noastra pe acest paradis al existentei. Dincolo, doar posibila mintuire, cea ce da speranta utilitatii si nadejdea revenirilor frumoase. pentru comparere, acest an care a trecut. Si sperante pentru un nou an.
Sa aveti doar parte de bucurii.

Da, e vremea povestilor. Zinii si zinele, oamenii cu toate felurile de proprietati si aptitudini au un mare succes azi. Mai mult decit in alte zile. E vremea imaginatiei, a bucuriilor ieftine, nu atit sufleteste cit material. Sclipirea ochilor la cel mai mic cadou, ochisorii mari ai copiilor mici. Totul e frumos, totul aduce bucurii diverse.
De aceea va doresc micile bucurii fiecaruia. De aceea atingerea extazului, usoara in aceste zile, e meritul fiecarei persoane. Debusolari? Regrete? NU! Sa le depasim pentru o lume mai buna.

ideile vulpi
prin zăpadă vînează
raze de lună

Va urez tot ceea ce va doriti.

sînt zile în care ochii

îşi deschid inima,

ies din orbite şi se plimbă pe alei

dau mîna cu trecătorii;

obosiţi de lumină

îi privesc în lăuntru

şi aruncă timid cărţi de vizită

pe retină imaginile sînt răsturnate

ochii au dificultăţi

în împletirea culorilor,

cu degete lungi

scarpină podul palmei

norocului.

ploaia ce de trei zile
atrofiază simţirile
te însoţeşte la culcare
şi aşteaptă să te trezeşti
trece prin tine ca o esenţă a neputinţelor
însuţi devii ploaie
şi picuri pe oamenii ce băltesc sub pervaz
se scurg ruginite plăcerile
arzînd altădată
copiii aruncă pietre în lacul tău
broaşte de care se bucură
rîsetele lor unduiesc apele
te evapori
plouă
şi ploaia devine timp

printre ochi, acorduri de chitară,
iei zilele pe degete, întrebi unele rosturi,
dincolo de imagine, cîmpul imaginaţiei
în care te-ai trezit pe la ora trezirii.
de aceea sînt zilele diferite,
fredonezi melodia şi primeşti lovituri sub centură,
viermii urcă spre înţelegere
deschizi gura larg şi-i alungi
tărîmul lor, acorduri de ochi,
ochii lor ies ca două degete şi te scărpina pe timpane.
nu e haos, [...]

părea obişnuită ziua

noroiul bocancilor trecea peste limita mizeriei

noroiul sufletelor îngropa sufletele

totul se limpezea prin percepţie.

două ziduri paralele

peste altele două

claustrofobie în impuritatea sentimentelor

curăţenia, fiinţa gratiilor

ce niciodată nu ating plăcerea atingerii.

glasul prin noroi e mai domol

asemeni rutelor europene

la marginea bucureştilor iei o gură de necesitate

e ziua celor zece peceţi.