Rotundă, cadran de ceas,
inima bate secundele,
timpul vieţii măsurat
în suspine
şi zîmbete;
întinzi braţele
pentru ora exactă
şi-mi şopteşti la ureche:
tic-tac,
silueta ţi-o văd fum
ce se înalţă subţiindu-te
dragostea e rotundă, asemeni vieţii, asemeni timpului,
asemeni inimii.

Mi-am muşcat de durere
buzele
şi irişii mi i-am plesnit
de oglinda luminii
ţîşnită din buzele tale.
Pe tine nu te vedeam
acolo,
atîrnată absurd
de acea ramură,
ruptă… eu aşa o vedeam…
sub propria-ţi greutate.
Dar lumina s-a stins,
încet, pîlpîind,
opacă devenise oglinda.
Iar din buzele mele
curgea, absurd,
doar sîngele.

A fost mica unire. Cea mare a venit firesc, ca o lacrima picurind victoria. Neamului Romanesc ii zic: La multi ani!

privim stelele
ochii devin săgeţi
clipirea imposibilă
în momentul acela
nu percepem vieţuitoarele
ce ne ating gleznele
nici păsările ce se izbesc de piept
ca de un geam
trupuri sîngerînde la picioare
viermii descompunerii
braţele nu încearcă mişcarea
doar clipa suspendă eternitatea.

scuturăm ochii
spargem pieptul străveziu
şi dăm drumul păsărilor din viermi
să zboare spre stele.

pe orizontală trăiesc mai mult decît pe verticală
şi asta mă mistuie
constrîngerea celor trei dimensiuni
dă importanţă timpului
quadratura triunghiului
plină de sens.
de aceea mă spăl pe mîini
traversez strada numărînd paşii
mişc braţele să ating toate dimensiunile.
frecvenţele trec
nepăsătoare.

Ioan Bistriteanul vă doreşte numai cele bune, Ioan Bistriteanul vă iubeşte şi vă aşteaptă pe aici. E bine la Bistriteanul acasă, pîinea e caldă, vinul e fiert, muzica e bună. De aceea vă invit în mrea mea casă unde ne vom simţi bine împreună. Aici e voioşie, bucurie, destindere. Aici se dansează, se spun glume, atmosferă de vis.

un copil rostea un poem
un poem hrănea un copil
ce creştea
asemeni unui volum.

un om îşi deschidea pieptul
răsfoia bătăile inimii
între coperţi
păsări
pentru zborul imaginaţiei.

pagină lîngă pagină
un om
devenea
nemurire.

Să vii de la Eminescu spre Dumnezeu
Nu e o mai mare onoare
Deschizi buzele, rosteşti în limba Poetului,
Închizi buzele, rosteşti în limba Domnului,
Babilonul e doar în trafic,
În simţire e liniştea,
Nu plîngeţi soarta poetului,
El trăieşte alături
De cei ce înţeleg vorbele.

Din Ceruri ultima scrisoare
limba în care am murit
pe care o viaţă am purtat-o cu mine
povară.

Aici
zîmbim îngerilor
în limba Mamei comune
ne înţeleg razele Domului
aşa cum noi nu L-am înţeles
în poemele noastre.

Aici nu trec maşini
muzică e sunetul universului
vărs lacrimi pentru cei ce nu au ajuns
să păşească fericirea alături de noi.

Da, judecata e dreaptă,
înţelegeţi
scrisoarea aceasta în limba pămîntului
căruia trupul i l-am lăsat
amintire.

Mai deunăzi stăteam la o vorbă, din cele gratuite, cu prietenul meu ăl mai bun, Şperaclu. Un tip deosebit, ne cunoşteam din copilărie. Amintirea relaţiilor noastre de atunci, comicul numelui ce îl purta, e subiectul unei alte relatări. Acum stăteam la taifas, aşa cum o facem de multe ori, într-un bar mic din apropierea blocului nostru de locuinţe. Adică acolo şedem noi, doi blocari pe care atmosferă limbajului înghesuit ne-a vîrît în poveşti, pentru unii infantile. Dar asta e. Şi cum un păhărel deschide inima, apoi limba, am început depănările. Vreau să vă zic, pentru noi nu există fotbal, figuri mondene, probleme pecuniare sau politică internă. De altfel avem doar două urechi, ce rost să le abrutizăm pe la colţuri.

Bîrfele curg în astfel de cazuri, încep cu “…nu ai auzit dea…¦, sau despre…”. Şi, cu o inimă curată, miraţi de cele întîmplate celora, căutăm tot felul de soluţii perfect muabile cazului. Ne felicităm reciproc de marea găselniţă pe care ironic o numim empatia paharului.

Stăteam deci la vorbă şi printre altele pomenirăm de unul din amicii noştri, român neaoş, dar cu mare normalitate şi adaptare în suflet. Copiii săi, un băiat şi o faţă, firi respectuoase şi persoane mature acum, sînt lumina ochilor tatălui. O lumină oarecum tîrzie, ţinînd cont de faptul că sînt numai ai lui. Adică fără mama ce i-a uitat la pervazul îngheţat al unui Crăciun autentic, dar pierdut peste ani. Găselniţa aceea, schimbătoare a vieţii, l-a găsit în propria cameră posesor al unor boli fără putinţa menajării. Doar printre scîncete şi mirare a luat coşul purtător de odrasle şi l-a aşezat perturbat pe masă. La dreapta şi stinga pastile. Aspirină şi diazepam vizibile citirii cu proprii ochi măriţi de emoţie. Pe copii i-a luat de suflet, dar numele lor, izvorîte din marea alăturare, degajă atmosfera chiar în zilele noastre. Cum totul e repetibil, Şperaclu îşi strese lacrimile de rîs. Oare pe mine între ce activităţi m-a zămislit mama mea?

trăim în veneţii
cu picioarele umede,
cu mîinile vîslind în somn
visăm bărci zburătoare,
ventilatoare uriaşe să ne usuce
valurile gîndirii.
vibraţiile minţii
peştişori într-un acvariu
plin de prădători umezi,
evaporarea ca stare triumfală a apelor.
ne strîngem în grupuri mici
şi suflăm
şi ne scuturăm picioarele
de speranţe,
trăim în veneţii noroioase
imaginea
veneţiilor din ramă.

elicopterele patriei
lebede pe cerul
altei patrii

tancurile patriei
elefanţi flămînzi
prin oraşele
altei patrii

copiii patriei
rîuri curgînd
în albiile patriei
jocurile lor
castele de nisip
altei patrii

Lumea toată-i trecătoare,
Oamenii se trec şi mor
Ca şi miile de unde,
Ca un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mării infinit.
Numai poetul,
Ca păsări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpurilui:
În ramurile gândului,
În sfintele lunci,
Unde păsări ca el
Se-ntrec în cântări.

În visare oasele îşi pierd consistenţa
devin moi, ca o adaptare,
trupul mărunt
se strecoară oniric
urmele paşilor lasă
luminiţe pentru marcarea trăirilor.

Ca de un puf luminos
se scutură braţele lungi
perdele
prin care privirile
înţeleg.

În visare-universul real,
uşurare,
trezirea
din somnul vieţii.

Ca o pasăre
îmi zboară prin creier
ideea,
se zbate apoi în plasă
şi zbaterea sa trezeşte
un stol.
Creierul devine cerul
ideilor,
triluri vorbele
ce de pe buze eliberează
păsări de pradă;
cu pliscuri şi gheare
mă exprim
oamenilor,
din ochii lor mă hrănesc,
sorb lacrimi.