Sunday, February 07th, 2010 | Author: ioanbistriţeanul
în mine două fiinţe
se hrănesc din acelaşi sînge
îşi şoptesc bucuriile şi tristeţile
asemeni arbuştilor altoiţi
fructele lor frumos colorate zemoase
şi pofta vieţii veşnice pogorînd în seminţe.
de ceva timp pămîntul e mai fertil pentru noi
pregătim carnea noastră comună
oasele noastre albe cu care vom însemna
trecerea.
vor prinde seminţele rădăcini
udate cu lacrimi
cu timpul se vor decoji
pîrguite vor înţelege semnele şi se vor altoi
două cîte două
într-un bocet comun plin de carne.
de ceva timp înţelepciunea se plimbă prin jurul nostru
miroase a tîmple cărunte şi a genunchi bătătoriţi
ne dor braţele ridicate
ochii noştri cu greu desluşesc păsările albe
şi mari precum norii.
Category: poezie
Sunday, 7. February 2010
“La Multi Ani!”, tinere!
Sunday, 7. February 2010
Mulţam.
Sunday, 7. February 2010
M-am pierdut… în ultima strofă… de ceva timp!
Sunday, 7. February 2010
“de ceva timp pămîntul e mai fertil pentru noi
pregătim carnea noastră comună
oasele noastre albe cu care vom însemna
trecerea” - frumos de tot, Ioan… Carnea comună… Da…
Sunday, 7. February 2010
Dupa ‘ ceva timp’ , ‘vor prinde semintele radacini’..
Sunday, 7. February 2010
Oh da, intr-adevar. Carnea pacatoasa…
Sunday, 7. February 2010
Eu cred ca pasarile albe se vor zari tot mai apropae…Cu cat trece timpul, cu atat intelepciunea ne ajuta sa le descoperim
Sunday, 7. February 2010
inflorescențe
de Ottilia Ardeleanu
(afară ninge cu primăvară)
ninge cu primăvară
salcîmii își mlădiază inflorescențele
prin sufletul meu
la marginea lumii
curios soarele își face loc dînd din coate
își proptește nasul în ramuri
de magnolii
ca la un semn cîmpul își scoate pălăria
puf de păpădii risipit printre brîndușe
dă buzna peste ochii mei
mi se-așază pe umeri norii cu aripi vioaie
ce-mi înalță gîndurile
mă fulguiește prin inimă
cu flori de nu-mă-uita
(7 feb. 2010)
Sunday, 7. February 2010
închis
de Ottilia Ardeleanu
(multe s-au închis între timp)
Fabrica la care lucram a închis ochii
Directorul ne-a închis nouă gura
Acasă atmosfera era închisă
Norii se mutaseră în sufletele noastre
Şi ploua în fiecare după amiază
Că puteam fi aşezări de munte
Şi să ne ţinem fiecare umbrela lui
Cu chipul în partea cealaltă
Îl închiseseră şi pe bulă
Nimeni nu mai avea voie să râdă
Doar unii de alţii
La anticariat era închis
Drumul spre fericire de asemenea
Înfundate erau şi ţevile din apartament
Dar ce dacă mai dădeau şi ele pe dinafară
Închis într-un sertar jurnalul meu
Ideile la fel
De-or fi să plece să închidă butelia
Să tragă totul din priză
Să stingă lumina.
(21 ian. 2010 )
Monday, 8. February 2010
Doua fiinte, tu si cu tine…suficiente pentru a scrie un frumos poem.
Monday, 8. February 2010
Ştii cum e
ştii cum e
ninge iar
în modul acela familiar
ca şi cum te-ai întoarce
în iarna primului bulgăre aruncat
spatele iubirii tale are forma
perfectă
nimic şifonat
nu ştii cum ai ajuns acolo
luminezi ca un felinar
cel puţin o sută de metri împrejur
copacii au forma inimii tale
el te priveşte
tu o ştii
îi simţi suflarea lângă buzele tale
restul e poveste
ştii cum e
când nu mai ninge
e rece
el te priveşte
de dincolo de zid
întunericul ţi-ascunde
forma buzelor
încreţite într-un rictus
ochiul stâng cerne o lacrimă
a nimănui
ştii cum e
când ninge iar
şi nu mai simţi
încotro
să ascunzi iernile
bolnave de lipsa iubirii.
Wednesday, 10. February 2010
Tu şi întrebările
Nu sunt pregătită să scriu despre tine
scriu despre lucruri mici
despre oameni
despre mine
rar despre noi doi
mi-e teamă că nu te-aş putea cuprinde
în câteva cuvinte
tu ştii
mai mult e doar copilul din mine
chemându-te din adâncuri
când creşti ceva moare în tine
în fiecare zi
odată cu credinţa
odată cu încrederea
şi dacă nu te resping
şi dacă te chem
tot nu ştiu cum să te strig
pot să te pictez
culorile sunt întotdeauna
de partea artistului
iubirea nu se cheamă pe nume
cu puţin noroc
se trăieşte
şi dacă mor
ştiind că ai existat în mine
cu toată frumosul
lucrurilor simple
ce aş putea să-ţi cer mai mult?
când renasc cu fiecare dimineaţă
la capul visului
îngropat în mine
dincolo de margini
pe podul între două lumi
mereu mă surprinzi
cu gustul anotimpurilor
mereu plouă
şi ninge
între noi
şi când aluneci în mine
în condei sau pensulă
nu mă-ntreb niciodată
de ce mor zilele
fără tine.