Un lung tren ne pare viata,ne trezim in el mergand,
Fara sa ne dam noi seama unde ne-am suit si cand.
Fericirile sunt halte,unde stam cate-un minut;
Pana cand sa ne dam seama,suna, pleaca a trecut….
Iar durerile sunt statii lungi,de nu se mai sfarsesc,
si in ciuda noastra parca tot mai multe se ivesc.
Arzatori de nerabdare inainte tot privim,
sa ajungem mai degraba la vreo tinta ce-o dorim.
Ne trec zilele si anii,clipe scumpe si dureri,
noi traim hraniti de visuri si-nsetati dupa placeri.
Multi copii voiosi se urca, cati in drum n-am intalnit!…
Iar cate-un batran coboara trist, si frant, si istovit.
Vine odata insa vremea sa ne coboram si noi;
ce n-am da, atunci, o clipa sa ne-ntoarcem inapoi?
Dar, pe cand, privind in urma,plangem timpul ce-a trecut,
suna-n Gara Vesniciei;am trait si n-am stiut!…
Tuesday, 6. July 2010
Liviu, aici este o staţie.
Traian este printre noi.
“durerile sunt statii lungi, de nu se mai sfârşesc”…
Ottilia
Wednesday, 7. July 2010
E miezul noptii, si vin la voi stiind ca linistea de care am atata nevoie o voi gasi cu siguranta si o gasesc. Cu siguranta cele doua poezii publicate in memoria lui Traian Dorz ajung la inima multora. Am citit tot ce se poate aici si pe agonia, dar recunosc bibliografia abia acum. Greseala mea. Ottilia are mare dreptate si ma bucur ca a ajuns inaintea mea, la ce comentarii face uneori eu ma abtin sa mai scriu desi nu e cazul. Doar suntem intre prieteni nu ?
Traim si stim asta !